duminică, 27 noiembrie 2011

A protesta, protestând

Drepturile femeilor. Drepturile bărbaților. Egalitate de șanse. Egalitate de oportunități. Egalitate/echitate a salarizării/remunerării. Stop violenței împotriva femeilor!

Acestea de mai sus sunt doar sloganuri?! Ar trebui să fie doar sloganuri? Ne interesează, cu adevărat, să avem o societate democratică și egalitaristă? Dacă da, ar trebui să venim peste politicieni, la casa lor cea mare, ca să-i deranjăm cu câteva întrebări, pe cât de „naive„, pe atât de dificile în terneni de răspuns-soluționare. Dacă nu, propun să băgăm mutrele în nisipul de la Mamaia, de pe plajă și să regurgităm toate visele de speranță și optimism.

CE am constatat, eu, personal, după protestul din data de 25 noiembrie 2011?! Că politica românească este mută, tăcută, parșivă, și, în fapt, perfect nesimțitoare la dimensiunea de gen a violenței în familie/domestice/casnice. Pe politicienii români îi doare nicăieri de acest lucru. Pur și simplu, dacă e să îl ia în considerare, îl transformă în armă de campanie politică, pentru a atrage adepți/adeziuni/interes.

DE fapt, încep să cred din ce în ce mai mult, noi nu avem oameni politici, avem numai un soi de politicieni. Unul aparte, anume care își rezolvă propriile interse sau pe cele ale găștii/anturajului/grupului care l-a adus la putere și, apoi, suferă de o amnezie puternică în ceea ce privește propriile sale promisiuni/ținte făcute/specificate în decursul campaniei electorale.

Odată ales, politicianul român devine un împătimit al satisfacerii intereselor sale sau/și ale celor apropiați, care nu are nici un fel de program politic pe termen mediu sau lung și care speră să tragă cât mai mult pe turta sa până e zburat din poziția de putere pe care o deține.

În rest, toate bune și frumoase!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu