de la nervi, prin scârbă, la fericire

Așadar, nu mi-s un nervos, în generalul mare și cotidian, dar cînd dau în nas peste anumite situații, dau în piatră până sar scântei.

Ce urăsc în viață, în mod special, dacă e să mă întreb?! Păi puține chestii și anume:
1. autoritatea impusă
2. prostia fățisă și înfățișată ca atare, nu doar sieși, ci și celorlalți
3. bețivii zgomotoși, cu ochii ieșiți din orbite de furie....și starea asta ne-cauzată de lucruri grave, ci, adesea, de „mărunțișuri„
4. ego-iștii extremali, ăia la care ego-ul  (a se citi fie puterea de seducție percepută, fie intelectul propriu, ultra-dezvoltat, fie inteligența ieșită din cotidian, fie capacitatea de îngurgitare a alcoolului, fie etc.) e atât de mare încât devine oribil, hidos, ca o mască facială în descompunere
5. restul las a fi elaborat/precizat/elucubrat de către cei dispușu/cu timp și chef să releve alte fațete ale mele, fie ele și necunoscute mie sau nerecunoscute de mine.

De ce fericire?! Pentru că e arma celui considerat fie nevolnic, fie slab de înger, fie foarte puternic prin luciditatea asumării situației (a se vedea Jurnalul f. al lui Nicu...), fie cum altfel s-a mai relevat lumii această stare de grație. Pentru că, zic fericire oricărui fapt/eveniment care năzuiește acția umană nu doar către satisfacerea propriului intereș, ci și a unuia mai larg, grupal/comunitar/social, dincolo de respectarea impunerilor convențiale etc. Adică, pentru accepția mea, a fi fericit derivă din a ferici. A face ceva bun, a face bine, a da o mână de ajutor, a arunca/întinde o punte de legătură între ego și „alții„/ceilalți (în inversarea direcției „infernul este ceilalți”).

În concluzie, a posteiori și post-factum, militez politic în contra existențialismului (să-i spunem de sorginte sartriană) și în deplina favoare a celui bourdieu-si-an. Structuralism genetic sau constructivist ori, altfel spus, dualismul internalizarea obiectivității-externalizarea subiectivității ca forță motrice a dezvoltării socialului.