Cheile Galbenei

Ascult An American Prayer si beau shpritz de Roshu (Merlot). Tocmai am terminat de vizionat documentarul “Bukowski: born into this”. Cica omul a ‘sustras’ poezia din sfera ‘academicului’ si a (re)dat-o oamenilor obisnuiti. Common ground of understanding and interpreting poetry. As John Martin says.

Asa. Sa revin la subiectul gandit al postului meu. E vorba despre relatarea excursiei in Cheile Galbenei (si nu numai) din Mtii Padis, din Mtii Apuseni.

4 oameni, mai precis 2 gagici si 2 tipi (io, mitzi, adin, claudia), pleaca la sfarsit de august 2008 ca sa faca traseul Cheilor Galbenei. Plecam in jur de ora 12.50 din poiana Glavoi, situata la juma de ora de mers de Cabana Cetatile Ponorului si la o ora de Cabana Padis. Ziua se anunta ploioasa, dupa cum afirma Adin. In noaptea anterioara, a plouat, tunet, fulgerat bine. I did not bothered too much. She did. Her sleep was not so good. She was a little bit tired at the beginning of the trip. Plecam. Dupa 10 minute de mers, incepe sa ploua. Mocanesc. Stupid, dar sigur. Ploua. Ne lasam rucsacii jos si scoatem din ei pelerinele si gecile de ploaie. Repornim. Atingem primul punct de pe traseu, anume Ghetarul “focul viu”. Scarile de lemn care duc la balconul cu vedere la ghetar aluneca bine. Pana in intrarea balconului, e un indicator care ne avertizeaza ca intrarea este oprita. In timp ce ceilalti 3, dupa ce au aruncat o privire rapida inauntru stau undeva sub peretele grotei, ferindu-se de ploaie, io increc, cu rucsacul in spate, sa trag cateva poze ok cu interiorul pesterii. Aparat de cacat. Fiind semi-intuneric si fiind ceva diferenta de regim termic intre pestera si afara, pozele ies complet aiurea. Blitzul deformeaza realitatea pesterii pana la punctul in care o face de nerecunoscut ca atare. Pana la urma, grabit si de colegii de tura, bag aparatul in buzunar si urc scarile de lemn, admirand icul torent ce se scurgea in pestera, la vale. Va reamintesc, dragi cititori, ca ploua. Deja nu mai era o ploaie mocaneasca, ci ploaie. Urmatorul punct pe agenda este Poiana Florilor. Ajungem aici. Era misto sa nu fi plouat, caci am fi putut sa ne trantim in iarba si sa admiram cerul. Poiane e faina. Are iarba inalta si flori. Miroase bine, curat, proaspat. O parcurgem in oarece graba, nu fara a face cateva poze. Adin si Claudia sunt in fata, io si Mitzi inchidem grupul expeditionar. Dupa acest punct, sperantele noastre ne indreptateau sa credem ca nu mai avem prea mult si dam de intersectia care sa ne duca spre debutul Cheilor Galbenei. Tinem semnul punct galben cu indarjire. Ploaia ne sacaie, in special in portiunile mai pieptise. Dam de un grup care ne spune ca Galbena a crescut cam mult si ca Cheile sunt inaccesibile. Decidem sa continuam si sa ne convingem cu proprii nostri ochi. Si mergem, si mergem. Dam de alt grup, dupa 25 de minute. Ei ne spun ca Cheile sunt de parcurs, ca nu is probleme. O tinem tot pe punctul galben. Urcam portiuni de teren strajuite de mure si copaci. Un torent galben strabate terenul. Suprafata pe care urcam e o clisa in care se afunda pe alocuri bocancii. Si mergem. Dam de alti turisti, pe care ii ochisem io in Poiana Glavoi. Ne spun ca nu mai avem decat vo douaj de minute pana la Chei. Mergem. Depasim 40 de minute de mers. Nici o cheie de Galbena. Mitzi e in fata, io in spatele ei, Adin si Claudia incheie coloana. Mai mergem juma de ora. Mitzi striga ceva. Nu inteleg. Ajung si io. Nici o cheie. Este in spate. O depasisem pe parcurs. Ratasem intersectia. Ma apuca toti dracii si, ca sa nu ‘ranesc’ un copac, sfaram batul in care ma sprijineam la ursus de o stanca. Indicatorul zicea ca mai sunt 20 m pana la Avenul Bortig si cam o ora (parca) pana la Padis. Nu stim daca m inseamna minute sau metri. Si nu stim nici daca Padis inseamna cabana sau zona in care e situata cabana, in general. Ca sa ma mai calmez, fac ceva pasi si descopar, la 20 de metri, Avenul Bortig. Adica o gaura, adanca, strajuita de pereti de stanca. Nu ma puteam apropia de margine prea mult deoarece terenul era cam alunecos. Asa ca vedeam doar haul care se deschidea in fata. Ajung si ceilalti doi si ne apucam de injurat, de sfinti, dumnezei, morti si origini. Facem cateva poze si decidem sa incercam sa dibuim Cheile, in loc sa o luam spre traseul aparent mai sigur, catre Padis. Coboram. Mergem, si mergem. Ploaia o lasase mai moale. Dupa max. o ora (cred ca 40 de minute) ajungem la un indicator pe care il ratasem in urcarea noastra. E putin neclar si nu ne prindem din prima pe ce semn trebuie sa apucam pt. a iesi in Cheile Galbenei. Mitzi o ia inainte sa sondeze unul dintre trasee, care ducea la balcoane. Io execut operatia de rumegare a mintii si incep sa cred ca cercul galben in interiorul celuilalt cerc e semnul nostru. Izbucul si Cheile Galbenei. Dupa o scurta pauza, o luam pe aici. Dupa 10 minute, ajungem la Izbuc, adik locul de unde izvoraste raul (cred). Privelistea e faina. Niste lanturi se deschid privirii. Bun. Stiam ca traseul e dificil si ca include portiuni cu lanturi. Merem. Ajungem la alte lanturi. Aici, din cauza pietrei ude si a noroiului, realizam ca increderea va sta in for a bratelor, a tractiunii lor. Si ca picioarele vor fi asa, de sprijin. De locare, de dibuire a punctelor de sprijin. Mainile vor fi cele care ne vor tracta, in combinatie cu lanturi si sufe de otel. Bun. Mitzi o ia inainte. La un moment dat, se blocheaza intr-un punct. Nu reuseste sa inainteze, caci nu are destula forta. Era in coborare. Io, ca omu’ destept, incep sa tip si sa ii spun sa ma astepte, ca o iau io ianite si o ajut. Ea ca nu si nu, fara sa se explice. Dupa ceva minute, nervii mei ies la inaintare. Incep sa urlu ca nu avem timp, ca tre sa ne grabim, ca ne prinde intunericul. Pana la urma, reuseste sa treaca de hop. Odata ajuns langa ea, incep sa ii tip ca sa nu o mai ia inainte, ca sa ma astepte. Bun. Plecam mai departe. Alte alnturi, alte sufe. Ajungem jos, chiar la rau (drumul, pana acum, fusese pe marginea sa, pe stanci si pamant). Se intuneca binisor. Ne impartin in doua, adin in o directie, io in alta. Cu cate o lanterna, cautam semnul. Dupa niscaiva timp, il regasim. O luam pe el si iar nu il mai vedem in fata. Intru pe stancile din albia raului, si regasesc semnul. Ceea ce apuc sa vad este o sufa care urca prin un fel de tunel. Iesirea nu o zaresc, dar macar stim ca pe acolo e drumul. Vin si ceilalti. Urca intai adin si claudia. Io cu Mitzi venim din urma. Mitzi o ia inainte. Trece de lant, ajunge la sufa. Asta e alunecoasa si umeda, iar stanca e alunecoasa. Nu are putere sa se tina, aluneca la vale. Din fericire, reuseste sa nu dea drumul sufei. Reajunge in un punct fix si sigur. O iau io inainte, cu rucsacul in spate. (toti aveam rucsaci in spate, fetele mai mici, noi, baietii, mai mari; aveam dupa noi intregul harnasamant: corturi, izoprene, saci de dormit, boarfe, mancare). Dupa ceva efort si injuraturi si strans din dinti, ajung la iesirea din tunel, langa adin si claudia. Genunchii imi tremura. Le zic ca ma intorc sa o iau pe Mitzi, care nu face fata. Le zic ca a alunecat. Adin ma intreaba daca ne poate ajuta. Ii zic ca nu, apoi decidem ca el sa ne astepte la iesirea din tunel, unde trebuia sa te cam cracesti de picioare si sa te tii bine in maini pe sufa. Ajung la Mitzi, ii iau rucsacul. O ia ea inainte. Merge greu. Intreaba daca am putea apela la salvamont, ii zic scurt ca e exclus. Din fericire, Adin nu ne asteapta sus, ci coboara. Cu calm, ii indica lui Mitzi unde sa puna piciorul, cum sa abordeze terenul. O si trage, atunci cand ea nu are puterea sa se tracteze pe sufa. Io nu as fi reusit asta. Urc si io si ajungem langa claudia. E intuneric bezna. Coboram. Ajungem iar la Galbena. Mergem prin apa si pe pietre. Adin si Mitzi deja au intrat direct prin rau, le-a intrat apa in ghete. Adin e liantul de ajutor. Ne da o mana de ajutor, intra iar in rau, ne trage, ne sustine. Iesim din rau. Mai mergem putin si, spre surprinderea noastra, iesim in drumul forestier. Bun. Respiram usurati. Este ora 22.20. Am scapat. Huh!