post despre nimic

Beau un whiskey si rânjesc cepele la aduceri aminte din trecutul nu foarte îndepărtat. 

Nu am absolut nimic de spus în acest moment, dar nici nu pot să tac. Mi se rupe de multe, dar nici nu-mi vine să las totul baltă și să mă car. Dacă ar fi să mă car, aș pleca la o stână, în munte, nu afară. Afară a devenit un spațiu deschis, translucid, lipsit de atractivitate pentru mine. Afară e un fel de refuz al înăuntrului. Pentru mine, afară echivalează acum cu o negare a ceea ce interiorul nu mai poate suporta, îndura, duce.

Globalizare, lege, violență, mass-media, economic, ș.a. etc. Iac! 

Slănină, țuică de casă, brânză, lapte, caș, bulz, carne etc., iată paradisul visat de mine...Aer rarefiat, lume puțină, oameni și mai puțini, vorbă rară, 2 câini de nădejde (și vreo 2 pisici stăpâne), oi, cai, măgari...iată familia extinsă la care aspir.

Aș îndepărta TV-ul, astfel încât oamenii să se mai vadă unii pe ceilalți, direct, în măsura posibilului (poate nu îi vom putea vedea direct pe cei situați la mai mult de câteva sute de km decât rar)... dar poate am redeveni oameni, poate ne-ar păsa de celălalt, poate ne-ar durea absența lui, poate am vrea să schimbăm priviri, impresii, vorbe etc. 

Culoare, multă culoare...să îmblânzească privirile, să destindă fețele, să facă ridurile să se înmoaie, să cheme la veselie, dans și apropiere. 

Visez la un foc de tabără, însoțit de muzică, mângâieri lubrice pe ascuns, consum la comun dintr-o sticlă de 1 litru (de fanta), fără somn și la dimineața care va să vină, ușoară și răcoroasă, adumbrită de nu știu ce, aducând cu sine roura de pe iarbă.