sirop de pin, saban bajramovic și lentoarea minții

Mă chiombesc ca vițelul la niște doc-uri tot încercând să mă adun ca să lucrez la o analiză documentară. Se leagă de mine ca apa de penele gâștii. Bagă, lautare, bagă! Dacă nu aș fi luat pastile, băgam un whiskey mic și, astfel, poate că mai trăgeam un șpiț în fund năvalnicei lentori a minții. Dar, așa, sper că ceva muzichie cu suflet îmi va bomba pânzele și va deplasa lenta ambarcațiune către curenți prielnici deplasării.

Munte, mare, câmpie, orice e buna acuma, numai să nu lucrez. Parcă am ochii umflați de lene. Stau și mă uit ca prostul la un monitor bolnav de torpoare, insensibil la scremetele mele de jivină lipsită de inspirație dar plină de dorință de bani mulți. 

Visez la o masă de lemn, o banchetă asemenea, vin roșu în carafă, friptură de miel, liniște multă, piatră și apă. Nemișcata așezare să îmi spună că viața pare a fi orice, numai o beție a simțurilor treze nu. Ah, iubesc muzica. Nu înțeleg o iotă din cuvinte, dar e așa, ca o mângâiere dată de o fecioară unui însetat rătăcit pe un munte nerodnic.

Dacă așa avea doi lei, mamă, ce-aș mai posti io cu ei. Mi-aș făcea o cobiliță și m-aș înscrie la o școală profesională ca să învăț a lucra în lemn. Mintea, e bună. Dar ce-i prea mult strică și începe să dea sictir. Fata popii face zestre, eu mă uit urât la o coadă de pește. Iar pisica zice miau! Cățelul se opintește, însă poarta n-o clintește. Clincăie agale-n vale turmele ce merge-n jale. Din apă s-a întrupat Diana, pe când cântă coțofana. 

Așa-mi sună a jale, că mă furișez agale, îmi iau coada la spinare și dispar, încet, încet, precum falsul de proclet.